Semiluna si haosul

semiluna si haosul

Recunosc, mare lucru nu mai citisem de ceva vreme. Si, aterizand eu niste ore prin biblioteca facultatii, am zis sa-ncerc, poate-o fi mediul de vina. Am gasit cartea lui Olivier Roy, asa ca mi-am zis ”bai, tot e mai mult decat de actualitate problema refugiatilor, si oricum cunosti fenomenul prea putin, deci…de ce nu?” si m-am pus pe citit. Cartea reprezinta  o analiza pertinenta a relatiei

SUA-valori occidentale-Orient Mijlociu, incepand cum altfel decat cu evenimentul din 9/11? Stiu, s-au scris rauri de hartie despre asta, dar…parca e altceva. Are, parca, mai mult sens acum, in toata verva cu refugiatii si toata teama Europei c-o sa ajunga sa poarte val, si ne prind mai mult decat bine explicatiile unor termeni pe care-i tot auzim. Sa luam celebra lege Sharia, de exemplu. Ni se explica faptul ca la nivel mare, un stat fundamentat pe Sharia este imposibil, datorita faptului ca aceasta, ca sistem de drept, se aplica sferei private, fiind cel mult comparabila cu Dreptul Familiei. De asemenea, aceasta este incompatibila cu modelul statului atotputernic si, ceea ce mi s-a parut cu adevarat important, ”Sharia e revendicata adesea din ratiuni pur politice (impotrivirea la modelul occidental).” Ei, asupra acestei idei mi se pare ca ar trebui zabovit. Pentru ca la stadiul actual, s-a ajuns dintr-un singur mare motiv- ignoranta. Ignoranta marilor puteri geopolitice, care-au decretat, sub administratia Bush, ca terorismul este o amenintare globala si ar trebui actionat. Cum? Prin impunerea valorilor occidentului asa cum sunt, fara adaptarea lor corespunzatoare la cultura careia i se cerea sa si le insuseasca. Practic, administratia Bush-tatal a crezut ca statele musulmane vor sari de bucurie la auzul vestii ca s-a gandit cineva sa le democratizeze, sa le occidentalizeze si pe ele. Iar de-aici deriva gratios toate cate le stim, inclusiv ideologizarea politica a religiei islamice, atat de frecvent-auzitul ”islamism”.  De fapt, statele orientului mijlociu vor democratie- una specifica, ce va tine cont de cultura lor atat de enigmatica pentru vestici. Ceea ce, mie personal, mi se pare de

bun-simt. Ce-a inteles bravul occident din toata asta? Ca exista patru ramuri musulmane: terorismul, care nu e altceva decat avangarda militara, islamistii, care lucreaza la o constructie politica (stat islamic, califat), fundamentalistii, care vor instaurarea Sharia, si musulmanii ”culturali”, care prin adulatia fata de multiculturalism si non-violenta, netezesc calea primilor trei, si i-a numit pe toti islamisti sau fundamentalisti, bagandu-i in aceeasi oala. Asta fara sa ne gandim ca si in Europa cea batrana exista terorism- pentru ca IRA sau ETA asta sunt, forme ale terorismului ce militeaza pentru ceva anume, intr-un spatiu anume. Strategic vorbind, terorismul global e inexistent, dar administratia Bush a facut din el o sperietoare contemporana, aruncand cu pietre

intr-o cultura intreaga, fara ca macar sa catadicseasca sa incerce s-o cunoasca. Cam tot ce-au facut si francezii cu tiganii romani adica…

Una peste alta, cartea ramane o lectura de baza pentru cei ce vor sa inteleaga mai bine cum anume s-a ajuns la situatia actuala, in care milioane de oameni iau calea Europei pentru a trai, in care toata Siria e moloz si flacari. Trebuie sa aratam intelegere, in primul rand intelegerea faptului ca suntem, indiferent de cultura, etnie sau religie, oameni. E nevoie, mai mult ca oricand, de intelegerea contextului, de a privi si prin ochii celeilalte parti implicate sau, cel putin, de a o privi macar in ochi atunci cand ne bate la poarta. Sau, asa cum zicea si autorul, ”Trebuie sa incetam sa mai privim lumea prin prisma Al-Qaida, caci in asta consta singura ei forta reala”. Iar asta, dragilor, e perfect valabil si pentru ISIS, si pentru ETA, IRA sau orice alta grupare ce lupta pentru ceva. Intai incercam sa intelegem, apoi emitem sau nu judecati de valoare. Pana atunci insa, va urez o lectura placuta si succes in descoperirea unei noi lumi, una atat de diferita de a noastra!

Posted in Ce am citit și ne-a plăcut, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Snobii nostri de toate zilele

imagess

De niste vreme am vazut in virtualul romanesc o campanie dubioasa, dar populara totusi. ”Sunt un taran” ii zice, si contine, intotdeauna, enuntarea trasaturilor pozitive- unele relevante pentru taranul roman, cum ar fi cinstea, dar multe relevante doar pentru zona corporate, ca munca in echipa. Zice-se ca ideea campaniei ar fi sa faca oamenii sa vada taranii ca pe niste oameni buni, sa elimine tonul peiorativ asociat termenului. Aha, sigur.

Da˴ de ce? Adica, dupa umila si irelevanta mea, parere, numai selectul trib care nu stie la ce echipa de fotbal joaca Eminescu nu stie ca, dintre bucuresteni, sunt foarte multi cu provenienta rurala, adusi de Partid mai mult sau mai putin de buna voie, in perioada lui de glorie. Si daca ai rude ce traiesc la sat, nu vad ce te-ar impiedica sa-ti recunosti originile. De cand e o vina personala ca nu te-ai nascut pe Calea Victoriei, ci in Faurei? Nu-nteleg de ce ar trebui sa ne ofuscam cu atata dedicare cand ni se spune ca suntem tarani, din moment ce suntem. Eu recunosc oricui m-ar intreba vreodata ca sunt o taranca neaosa, ca-mi plac salcamii infloriti din sat, padurea ce ne stie povestile si dealurile care ne suporta ca niste asini cuminti. Da fratilor, sunt taranca! Si? Ma face asta in vreun fel? Nu! Comportamentul meu in diverse situatii ma face sa fiu un om cinstit sau o escroaca, un om de nadejde sau un fluiera-vant. Iar astea, dragii si dragile mele, sunt lucruri care tin de noi, nu de-o campanie media. Eu inteleg motivatia dezvoltatorilor campaniei, vor sa se faca vizibili si e ok. Dar stiti cum va face pe voi graba de a va proclama tarani cu poze pe Facebook? Snobi ma, snobi! Pentru ca nu va revendicati cu adevarat originile, ci revendicati trasaturile pozitive asociate, mai nou, de majoritatea dreptacilor, cu statutul de taran- cinstit, bun coechiper, om de nadejde, istetime, punctualitate, si caaate si mai cate! Voi nu vreti, de fapt si de drept, sa recunoasteti un adevar, ci sa mutati un pic din lumina reflectoarelor asupra voastra. Sa aratati ca si voi sunteti buni, frumosi, corecti, oameni ce vor schimba lumea. Niste varietati de Moromete ale lui  2016, gata-gata sa creeze din temelii o lume noua, un om nou, mai bune decat cele ce le-au precedat. Ce sa zic, visati frumos, dar adevaratului Moromete, pe care-l gasim cam pe la orice birt, nu bag mana-n foc ca i-ar placea visele voastre imbibate de nevoia atat de acuta de recunoastere a propriei valori, a accentului circumflex pus pe Eu.  Pana atunci cand va veti asuma pe bune originile, trecutul, popularitatea unor astfel de campanii nu o sa fie decat oglinda unei nevoi de popularitate, de confirmare, de atentie. O oglinda nestearsa de praf de cine mai stie cand…

Posted in Kooltural, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Cum am divortat de Freud

freud-in-30s-audio-and-video.jpg

Studenta la psihologie fiind, m-am confruntat adesea cu “tata Freud”, cum ii zic studentii, si teoriile sale, pentru ca toate drumurile duc la Roma, iar Roma psihologiei se pare-a fi el. Toate bune si frumoase, pana intr-o buna zi cand, in urma unei discutii cu o colega, in care mi-a zis de la inceput ca ” Totul e psihanaliza, la dracu, chiar explica tot, nu vezi ?? Psihanaliza e baza !”, am ramas gandindu-ma…oare chiar asa sa fie, explica psihanaliza toata firea umana ? Tind sa cred ca nu, pentru ca pe langa ceea ce este inca actual, racordat la realitatea psiho-sociala a timpului nostru, ne raportam foarte mult la concepte vechi, mult prea radicale, in acelasi mod in care crestinii habotnici se raporteaza la scrierile biblice. Mai sunt oameni  in mediul academic sa nu fi auzit despre Complexul Oedip ? Putin probabil. Sau despre rolul pe care sexualitatea il are in viata umana  (conform aceluiasi Freud, singura motivatie reala pentru care facem ceva, orice, este dorinta de perpetuare a speciei) ? Si tocmai asta mi se

pare-a fi marele pacat al psihanalizei- reductionismul. Conflicte cu figura materna, plus trebuinta sexuala in jurul careia gravitam de la nastere pana la moarte, plus atractia fata de parintele de sex opus, egal firea umana. Chiar asa sa fie ? S-ar zice ca da, avand in vedere cat de multi oameni se raporteaza la aceste elemente psihanalitice ajunse in mainstream deja, ca la niste adevaruri prestabilite, fara sa ne gandim la doua variabile : contextul istoric si spatiul geografic de aparitie si aplicabilitate a ideilor.

Adica aici, in Europa, pot sa se aplice, desi intr-o maniera nuantata (nu te indragostesti de mama/tatal tau, dar iti poti dori ca, atunci cand vei fi mare, sotul/sotia sa ii semene), dar se aplica ele in statele orientului mijlociu, unde fetele sunt promise inca de la nastere de catre parinti in schimbul unei sume de bani, sau intr-una din cele 28 de tari unde mutilarea genitala a fetitelor exista inca drept parte a unor ritualuri religioase ? In occident se vorbeste mult despre “a da viata” sau “a aduce pe lume” ca referire la actul nasterii, eveniment considerat o sarbatoare in viata familiei, dar cum aplicam teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului unei societati ca cea indiana, care considera nasterea un eveniment negativ ? Sa nu mai vorbim despre intrerpretarea viselor, numita de Freud ”calea regala catre inconstient”, care-n mai toate culturile lumii, incepand de la cultura veche romaneasca, aia rurala, si terminand cu fascinantele culturi asiatice, are o unda de sacralitate, de mesaj trimis din alta lume, de avertisment, profetie ce trebuie luata-n seama !

De asta consider, printre altele, psihanaliza ca fiind, in forma ei freudiana, ”un ceva” care minimalizeaza pana la grotesc umanul, facand abstractie de varietatea culturilor, de specificul lor, de faptul ca aceeasi fraza pot si vor avea, pentru un mongolez si un german, intelesuri complet diferite. Si de faptul ca asta e un lucru bun, ca diversitatea ne face speciali. Da, teoriile lui Freud au avut meritul incontestabil de a demasca falsa pudibonderie a inaltei societati austriece a secolului sau, nimic de spus, dar haideti, macar pentru o clipa, sa il privim strict prin perspectiva asta. Haideti, dragi cadre universitare, sa nu-i mai ridicam statui prin amfiteatre, ci sa-i tratam ideile in raport cu descoperirile stiintifice ale vremurilor noastre, descoperiri ce din pacate lui i-au lipsit. Haideti sa filtram, sa cernem, sa alegem cu cap ceea ce inca se mai aplica si ceea ce are importanta strict ca o contributie istorica adusa la dezvoltarea psihologiei. Sa vorbim despre ideile care-au contat mai mult atunci decat acum prin prisma a ceea ce le-a facut, de fapt, atat de importante incat sa nu poata fi ignorate. Sa mai fim si critici la adresa fondatorilor de scoala, indiferent de orientare. Ca si ei au fost tot oameni, si tot ce spune un om e perfectibil.  De-aia insist pe ideea ca in psihologie trebuie sa stii mult mai mult decat doar psihologie, ca oamenii pot fi intelesi mai bine daca stii si istorie, si filosofie, si religie, si literatura, daca reusesti sa te misti in voie printre diferite zone de confort ideatic ale celor ce-ti calca pragul si cu toate astea sa nu-ti pierzi identitatea, sa ramai in continuare in largul tau. Pana atunci, eu imi pastrez alegerea, si-i intentez divort marelui Sigmund, acuzandu-l de un minimalism nejustificat, iar pe adeptii sai contemporani, de ignoranta si lipsa de discernamant. Putea mai mult, zau asa…si el, dar si ei !

Posted in Kooltural, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Laturi despre care nu vorbim

images
Poate doar mi se pare mie, insa de ceva timp am senzatia, constanta si acuta, ca asistam la aparitia unor noi tabuuri, unor noi cutume sociale. Unele complet opuse celor de care eram noi obisnuiti sa fim guvernati zi dupa zi.Astfel, auzim frecvent despre complexul de inferioritate. Cel de superioritate, in schimb? E un ilustru anonim. Ni se aduc manechine drept standard de frumusete, iar cand o adolescenta devine anorectica incercand sa le semene, brusc se descopera secretul frumusetii- Photoshop. Despre dependenta de droguri, se tot discuta, dar despre cea de munca…mai putin, ca renteaza. Se vorbeste despre beneficiile sexului, dar nimeni nu spune ca e ok sa fii virgin/a la 20 de ani. Despre sociabilitate, e deja inutil sa mai discutam. Cum adica sa nu vrei sa ai 200 like-uri la o poza si 10000 de followers pe Instagram? Daca vrei timpul tau, petrecut cu si pentru tine, esti egoist, antisocial si, cu siguranta, psihopat. Auzi, sa iti placa sa fii singur, ce tampenie! Cine-a mai auzit?
Iar una din cele mai flagrante probleme e cultura. Ni se inoculeaza abil ideea ca trebuie sa stim. Ce? Pai cum ce, tot despre toate! Esti anul intai la Limbi si Literaturi Straine, dar nu stii cum anume se fabrica robotii? Pai ce faceti voi domne acolo, la facultatea aia? Asa ajungem sa aflam noi in practica, ceea ce altii doar au teoretizat- ca fiecare individ tinde sa avanseze pana la nivelul sau maxim de…incompetenta! Asa ne trezim o natie care stie tot despre nimic, doar pentru ca “da bine” sa stii. Nu conteaza ce. Cum adica sa nu stii? E rusinos, esti ignorant, traiesti degeaba!
Se mai discuta, mult si cu ardoare, despre saracia crunta si bogatia jignitoare. Pai si clasa de mijloc? “Nu mai exista asa ceva!”, iti vor spune, cu-n ranjet pedant, cu totii- mici si mari, tineri si batrani, cu carte si fara, ca pe-o lozinca propagandista. E tabu si sa nu te intereseze prea tare “imaginea”, care mai nou e vitala si ea. Sa iti pese de ce se va alege de tine la batranete? Adica sa vrei sa imbatranesti frumos? Sa stii ca aici chiar ai intrecut masura! Chiar daca gasesti sfaturi pe tema asta pe la toate colturile, atunci cand incerci sa le aplici, esti pe cale de a deveni un paria absolut.
Si, cu toate astea, marea mea intrebare e…de ce? De ce lasam sa se intample asta, sa ne transformam cu buna stiinta lumea in care traim intr-o distopie? Si singurul lucare-mi vine in cap e goliciunea. D-aia se intampla, ca suntem goi pe dinauntru! Nu ne mai spunem, nici noua, nici celorlalti, “imi pare rau”, “multumesc”, “a fost vina mea” sau “imi pare bine ca”. Institutia monologului interior, candva atat de importanta, e azi…patologie. Nu stim nici macar noi ce vrem concret. Nu mai stim nici sa ne bucuram de un cer senin, o floare ce-a inflorit sub ochii nostri, o raza de soare. Vorbele bune, le asteptam si-atat. De spus, doar la zile mari, cand trebuie. Si abia asta e marea provocare. Vrem revolutii, dar nu vor aparea pana nu o sa pricepem ca suntem niste vase goale, unele pe care oricine le poate umple cu orice. De-aia trebuie sa fim responsabili de noi insine. Si e greu, e greu de acceptat ca oamenii vin si pleaca, iar tu ramai blocat pentru vecie cu tine insuti. Cu gandurile tale, cu neimplinirile tale, cu nostalgiile, visele, credintele, regretele. Gandeste-te numai…sa fii blocat o viata langa un strain, eventual unul antipatic. De-aia cel mai important e sa ai o relatie frumoasa cu tine. Plimba-te prin paduri, prin parcuri, mergi de unul singur la restaurant, la teatru, la muzeu. Fa-ti cadou obiectul pe care ti-l doreai de atata timp, si nu spune ca “e primit de la cineva”. O sa-mi zici ca instig la egoism, la hedonism..poate. Dar meriti toate astea.
Meriti sa-ti zambesti ca unui prieten drag, meriti sa te bucuri de un apus frumos, de un film sau o carte care-ti plac, fara a da cuiva socoteala. Meriti sa-ti permiti luxul atat de necesar al unei pareri bune despre propria persoana. Meriti sa poti spune “stiu ca ma vezi un om prost si ingamfat, dar asta nu implica sa ma vad in aceeasi lumina. Eu ma vad un om frumos, destept si bun. Eu stiu cine sunt.” Si stii de ce meriti si ar trebui sa faci toate astea? Pentru ca esti un individ unic si irepetabil. Adica exact ca noi toti. Ce poate sa fie mai frumos de-atat, decat constiinta deplina a propriei valori, a propriei unicitati, a tot ce esti tu?

Posted in Proza zilelor noastre, Uncategorized | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Ziua 12

12312025_978006675571680_917659212_n

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

si perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vraja,

esenta.

 

 

asa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci cheli,

pomi ce ridica spre cer

niste brate ramificate,

noduroase si despuiate,

in semn de mută amenințare

 

de-aia nu ai alta

soluție-n fata toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singuratati.

doar tu si vântul țepos

ce-ti biciuiește obraji, ochi,

buze, iti razvrateste parul

urlând cât poate

venirea zăpezii

 

asa ajungi sa nu

te mai pierzi printre cuvinte,

de fapt…te gasesti

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice bariera,

de orice semn scris,

sau citit, vorbit sau gândit,

mazgalit sau tipărit.

 

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită.

fiindcă e incompatibila

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă,

doi in unu, ca instantul

 

e, in schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri si povesti inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

si poate că toamna

pe care-am resimtit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hot in haină de popă

sau o curva deghizată-n doamna

sau vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar si decât diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns.

 

caci vrem sau nu

s-o recunoastem,

sa-i dam glas, asa

am fost eu si cu tine;

ca o escapadă cu

termen-limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

 

si oricat n-am vrea,

sau n-am putea-o spune,

stim amândoi că

nu suntem nici mai putin

de două umanuri care

se-mbina, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se intretaie lăsând in

urma cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva

 

“o sa fie bine”,

“eu sunt aici”,

“cred în tine” sau

“lupta si vei avea”,

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gandite si citite,

simtite si rostite,

tipărite si mâzgălite

asa suntem si vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu si mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o tigara cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

 

“sa nu stie nimeni de noi!”,

susura a pârâu glasul

unui drac.

asa ca închei povestea, nu

am decât să tac,

caci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugari ale umanului

pe care de le despoi

o sa le vezi acoperite de foi

pe care si-au tesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

si tot ce mai simte un om

cat timp e viu.

 

vrei să-ți mai spun si ca

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

si-alea alăturate,

din Pomul Vietii?

ei bine, nu-ti spun!

e prea siropos si nu mi-e felul,

iar daca o voi face

ti-o iei în cap dupa,

deci nu zic nimic

dar e oricum degeaba,

ca tu stii si lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea

Posted in Uncategorized, Versurile de azi | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

Să vorbim despre tăcere

7743861cf986f69090f3190f1282c3d8

Trăim, după cum se ştie prea bine, într-o lume cât se poate de eclectică, de diversă, şi, în ultimă instanţă, de bizară. Societatea e numită de specialişti una a informaţiei, a cuvântului..şi pe bună dreptate! La ora actuală se spun şiroaie de cuvinte, şi de multe ne-am putea dispensa lejer, fără repercusiuni marcante. Ceea ce pentru mine, o vorbăreaţă de dintotdeauna, a devenit în mod paradoxal o tristeţe- nu mai ştim să tăcem.
Vorbim continuu despre tot soiul de nimicuri de care nu pasă cu adevărat decât la foarte, foarte puţini. Vorbim să ne treacă timpul, vorbim fiindcă ne-am însuşit cu simţ de răspundere ideea de tăcere ciudată. Dacă ideea de vârste ale copilăriei are şi cel mai mic iz de fundament real, atunci e grav. Ne-am întors la stadiul sugarului pentru care tăcerea şi nefiinţa sunt sinonime perfecte, aşa că vorbim cu oricine şi despre orice, doar să ni se confirme cumva existenţa. Mai nou, tăcerea are conotaţie negativă- dacă se ţin momente de tăcere, ele se ţin doar când se întâmplă ceva rău, iar dacă tu ca om eşti tăcut, atunci clar eşti un ciudat, un paria. Şi totuşi, tăcerea e atât de frumoasă…
Cucereşte prin simplitate. Nu trebuie să fii academician ca să taci. Prin diversitate, fiind infintă în timp, spaţiu, dar mai ales interpretări. Dar cel mai important,prin exclusivism. Pentru că nu poţi tăcea în orice grup şi să fie natural. O să vă spun şi nişte poveşti, să nu ziceţi că mint.
În drumul meu de-acasă către Bucureşti sunt mulţi copaci. Mereu m-am pus la geam să îi văd, dar am realizat într-o zi că fiecare dintre ei era o căsuţă. Serios. În fiecare copac era câte un cuib de pasăre. Unii, cei mai bătrâni, erau adevărate complexe rezidenţiale, numărând câte 6, 7 astfel de căsuţe. Erau şi cu pui, şi părăsite, de ciori, gaiţe sau chiar de corbi, iar eu nu le văzusem până când n-am renunţat la pălăvrăgeala cu colegul de scaun.
Azi, eram afară. Eu, cu o colegă şi încă doi băieţi. Ţigară după ţigară, şi-n rest, linişte. Dar era o linişte cumva…liniştită. Natural. Mă uitam la ei, analizându-i pe fiecare, gândindu-mă la cum trec oamenii unii pe lângă alţii, cum stau la un loc oamenii fără să se observe. Tot atunci am observat cu adevărat cât e ea de frumoasă şi-amînţeles cât îmi vor lipsi toţi oamenii în preajma cărora sunt liberă să mai şi tac, fără să mă întrebe nimeni dacă am păţit ceva. Şi tot aici intră şi acei oameni cu care vorbesc…fără cuvinte. Prin grimase, prin priviri, purtând dialoguri muţeşti. La fel şi cu tăcerile…”mondene”- te uiţi la inculpat, apoi la cine ştii că prinde ideea, şi gata, asta e tot! Dar n-a ţinut mult…
Dimineaţă cu zăduf de noiembrie. Metrou, Piaţa Victoriei. Dau să-mi prind părul, ţinându-mi clema în dinţi. Răspund unei vecine de cămin cu care plecasem spre facultate, şi între timp clema zboară frumos prin aer, ca-n filme, şi aterizează fix pe şine. Râd, n-am cum mă abţine, şi-mi zic în sinea mea: “Danielo, numai tu puteai s-o faci pe-asta!” Mi-am văzut de treabă, şi undeva pe la Piaţa Iancului o tipă cochetă, naturală, de la care am reţinut eşarfa cu flori mari, părul un şaten apropiat de blond şi zâmbetul cald vine spre mine: “hei, am văzut incidentul de pe peron, şi ştiu cum e să vrei să îţi prinzi părul şi să n-ai cu ce, aşa că ia-l pe-ăsta” îmi zice râzând în timp ce-mi întinde un elastic de păr de culoarea lavandei. Râdeam amândouă, ca şi cum ne ştiam de dinainte, ne-am saluat, ea a plecat iar eu mi-am continuat drumul gândindu-mă că mai sunt şi oameni umani, nu doar clone. Şi, evident, am mai tăcut o dată.
Aşa că, dragilor, nu vă fie teamă de tăcere, căci nu toate tăcerile muşcă, nu toate sunt abandon sau “Adio!”, şi încercaţi, pe cât posibil, să înţelegeţi şi să acceptaţi nevoia de tăcere atât la voi, cât şi la alţii. Tăcerea o să spună mereu, într-o formă sau alta, ceea ce noi vrem să băgăm sub preş cu bună ştiinţă, rămânând armă şi bijuterie într-o lume a cascadelor verbale, o lume pestriţă şi lineară unde toţi ne erijăm, de voie mai mult sau mai puţin bună, în oratori. Shhhh….

Posted in Kooltural | Tagged , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Box (2015): când realismul devine neverosimil

Observ că, în ultimii ani, filmul românesc urmărește două tendințe. Prima este crearea unui stil propriu, național, un stil cuprins în totalitate de realism (dialog sec, plictisitor, cadre lungi, subiecte despre problemele din viața de zi cu zi a cetățenilor, imagini aproape lipsite de simț estetic). Câțiva dintre regizorii importanți sunt Cristian Mungiu (cu 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile – 2007; După dealuri – 2012), Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu – 2005), Radu Jude (Aferim! – 2015), care, deși criticați de unii pentru acest tip de realism crunt, au adus numeroase premii cinematografiei autohtone. Prin această tendință, filmul românesc se depărtează, din păcate sau din fericire, de filmul european, care-mi place tot mai mult (cel mai recent în atenția mea a fost regizorul italian Paolo Sorrentino: La grande bellezza – 2013; Youth – 2015).

Cea de-a doua tendință, mai toxică, în opinia mea, este americanizarea. Se renunță la realismul specific românesc și la frumusețea filmului european și se adoptă stilul american, ce renunță de multe ori la profunzime în favoarea narațiunii ușoare, menită să atragă masele de oameni (adică să facă bani). În această categorie intră Autoportretul unei fete cuminți (2015, r. Ana Lungu), Lumea e a mea (2015, r. Nicolae Constantin Tănase), Poveste de dragoste (2015, r. Cristina Iacob) și, poate doar pe jumătate, Box (2015), în regia lui Florin Șerban.

Spun “pe jumătate” pentru că filmul Box încearcă să adopte un stil și un subiect specific american, urmărind o poveste atipică de dragoste, dar păstrează elementele din filmele românești considerate de artă (pentru că dialogul sec, inspirat din realitate și personajele cu probleme mărunte, ca-n viața reală, sunt mărci ale realismului; e discutabil) și, devine, astfel, un film fără audiență, fără un public țintă și, să fim sinceri, puțin kitsch… os.

Box spune povestea lui Rafael (Rafael Florea) și a Cristinei (Hilda Péter). Cei doi nu au nimic în comun, în afară de drumul ce-i conduce, zi de zi, acasă. Rafael are 19 ani, e, probabil, de etnie rromă (deși bunicul lui este alb), locuiește într-o casă veche și-și câștigă existența la o spălătorie. Îi place mult boxul și ajunge să-și transforme pasiunea într-un mod de a-și câștiga existența. Cristina are 34 de ani, este actriță, e măritată și are o fetiță. Cariera ei are un ușor declin, iar viața ei personală nu e în cea mai bună etapă.

Rafael o urmărește pe Cristina pe drumul spre casă. O urmărește des. Nu se cunosc, nu-și vorbesc. Dacă ar avea mai multe prejudecăți, Cristina ar fi sunat, cu siguranță, la poliție, văzându-se urmărită de un băiat (cu ceva masă musculară, ce-i drept) de culoare. Trece aproape jumătate de film, iar cei doi nu-și vorbesc. Vedem viața fiecăruia dintre ei, cu bune și rele. Secvența în care are loc primul lor contact vizual este, probabil, cea mai bună din film. Cristina este în autobuz. Urcă Rafael. Cristina îl vede. Deși autobuzul este aproape gol, Rafael se așază pe scaunul din spatele Cristinei. Camera filmează frontal, deci vedem fața Cristinei și, în spatele ei, umerii lui Rafael. Ea se gândește ce să facă. Se ridică de pe scaun și se mută pe scaunul din spatele lui Rafael. Vedem fața lui Rafael și, în spate, umerii Cristinei. După ceva timp de gândire, el își întoarce capul și o privește. Nu-și spun nimic, doar se privesc pentru câteva secunde. Autobuzul oprește și Rafael coboară grăbit. Aceasta a fost prima lor interacțiune, spusă într-un mod foarte frumos.

Această frumoasă secvență descrisă mai sus are, însă, un defect. Unul mic, dar nu am putut scăpa de el. Undeva, în spatele autobuzului, blurat, un bărbat se uită la telefon. Și are ceva pe cap, pare a fi o mască. Mă tot uitam la ea, încercând să-mi dau seama ce e. După această frumoasă secvență, filmul intră în declin. [ATENȚIE, URMEAZĂ SPOILERE] La o altă întâlnire pe stradă, Rafael o invită pe Cristina la un suc, cu promisiunea că, dacă acceptă, va dispărea din viața ei. Ea acceptă. Speram să văd o secvență cel puțin la fel de frumoasă precum cea din autobuz, însă dialogul a stricat-o complet. Este simplu, monoton și jenant. Secvența e cam așa: cei doi stau la masă. Nu știu ce să-și spună. Ea întreabă: “Și ce faci?” / “Sunt boxer.” / “Și câți ani ai?” / “Tu câți îmi dai?” / “21.” / “Am 19.” … pauză… Rafael întreabă: “Auzi, dacă nu ai fi căsătorită, te-ai mărita cu mine?”, iar ea răspunde: „Poate.”, și se despart.

Situația dintre cei doi devine din ce în ce mai absurdă. Sărind peste câteva minute de film, Cristina decide să meargă la Rafael acasă (nu știm exact de unde știe unde stă). Rafael nu e acasă. Cristina îl așteaptă. Stă în camera lui, îi privește tablourile, îi ascultă muzica și, pentru că Rafael nu mai ajunge, adoarme în patul său. Dimineața, fără să-l întâlnească, ea se întoarce acasă. Sărim, din nou, peste câteva minute, și, fără explicații, Cristina intră într-un hotel (de două stele), urmată de Rafael. Sfârșit.

Am plecat din sală întrebându-mă: “De ce?” / “Mi-a scăpat ceva?”. Nu am putut înțelege aceste personaje și ce motivații au. Dacă-l luăm pe Rafael, vedem că este sărac, că-i place boxul și că vrea să evolueze (și are un talent incredibil la agățat). Acest personaj este oarecum credibil. Problema este, însă, la personajul feminin. Nu înțeleg cum o femeie măritată, care are și un copil, decide să meargă acasă la un băiat aproape necunoscut, să-l aștepte în camera lui o noapte întreagă și, după ce nu-l găsește acasă, să-l caute iar, ajungând, astfel, amândoi, într-o cameră de hotel. Neverosimilul se află în relația dintre cei doi. Pare că se întâmplă totul prea repede. Totuși, Cristina este prinsă într-un angajament (căsătoria), dar, din cauza micilor probleme cu soțul, devine infidelă. Dar nu oricum: partenerul pe care și-l alege este un băiat de etnie rromă, sărac, de 19 ani, presupus virgin (un fel de opusul lui Christian Grey din filmul / cartea pe care nu mai trebuie să îl/o menționez). Dacă nici aici nu-i dragoste, nu știu unde poate fi. Cristina îmi amintește puțin de personajele lui Michelangelo Antonioni, în special cele din L’Avventura: se complace în situație, nu caută schimbarea, ci alinarea; o găsește. Dar, până la urmă, ce știu eu?! Am fost numit “de modă veche”.

Celelalte aspecte ale filmului pot fi cuprinse într-un singur paragraf. Este de admirat ce a făcut Florin Șerban cu tânărul actor Rafael Florea, însă asta nu compensează pentru scenariul foarte slab și neverosimil. Imaginea lui Marius Panduru (om cu ceva experiență în domeniu) lasă mult de dorit. Nu am văzut nici măcar un cadru care să-mi atragă atenția și să mă facă să exclam cu bucurie: “Ce cadru frumos!”.

Vă recomand să nu mă ascultați pe cuvânt și să mergeți la film, poate veți vedea ceva ce eu nu am reușit să văd. În încheiere, vă mai povestesc o secvență, ca să aveți tot sinopsisul filmului. Discută Rafael și bunicul său. Bunicul îi zice: “Rafael, mâine să tai nucul. Mergi, iei o drujbă, tai crengile, apoi îl tai de la rădăcină.” / “Păi, de ce?”/ “Pentru că așa vreau eu.”/ “Păi, nu ai zis că e casa matale și nucul e al meu? Cum să-l tai?”/ “Lasă, tu ascultă ce-ți spun. Taie-l!”/ “Păi, de ce să-l tai?” / “Fă cum zic eu, taie-l.”… Potolește-te, mă Moromete, că nu-i chiar așa…

NOTA MEA: 4.5

P.S. Un film superb despre o dragoste imposibilă între o femeie și un băiat este episodul 6 din Dekalog, serialul lui Krzysztof Kieslowski și A Short Film About Love (1988); au aproape aceeași poveste.

Autor: Cosmin Tiţa

Posted in Un film bun e timp investit | Tagged , , , , , , | Leave a comment