Elogiu sănătăţii mintale- sau despre sărbătorile rutinei

image

Mă gândeam eu aşa azi ce bine e să ai mintea-ntreagă. Bine, nu că nu m-aş mai fi gândit la asta între timp, dar acum pare să fie un pic mai altfel. Ca s-o iau cu începutul, am constatat pentru prima dată cu adevărat că ne-nvârtim într-o lume psihotică. De la un timp, discuţiile cotidiene, de la ţigară, se-nvârt în jurul câtorva teme mari şi late- că vin teroriştii, că suntem un stat abuzat, că SRI-ul ne citeşte şi ascultă telefoanele şi tot ce facem pe măreţul internet. Panică, autosuficienţă şi, în general, o atmosferă ostilă, în care toţi tragem cu coada ochiului în urmă. Şi uneori asta îmi lasă impresia că trăiesc într-o distopie, parcă făcută astfel încât să fiu singurul om sănătos la cap din toată gloata cu ochi goi şi cocoşaţi.
Uneori se întâmplă să văd lucruri. Şi le văd aşa, pe momente, la intervale rare, cât să le pot digera, să mă învăţ pe mine din contextul lor. Atunci mă slmt privilegiată, ca şi cum aş fi primit în dar o super-putere. Altfel, trăiesc în cea mai mare rutină, modelată după bunul plac. Şi am înţeles târziu că, de fapt, rutina cea mult-hulită, e ceva bun. Da, e necesară,vitală. Creierul uman, oricât nu ne-ar plăcea nouă ideea, e proiectat să funcţioneze pe baza unor tipare, unor polarizări antagonice tip Bine-Rău. Altfel, din câte s-a demonstrat până acum, dacă încerci să faci totul altfel, fără vreo certitudine, o să…se scurtcircuiteze! Da, exact. În acelaşi fel cu un aparat, numai că el, prin scurtcircuitare, vă îmbolnăveşte mintal. Practic, rutina e cea care ne păstrează (cel puţin teoretic) sănătoşi la cap. Ce revelaţie, aşa-i?
Dar hai mai bine să vă zic de momentele despre care îndrugam mai sus. Era un aprilie însorit când mă îndreptam spre metrou, la Eroii Revoluţiei. Dimineaţă, lume multă, pe o bancă un boschetar cu o pisică alb-portocalie. Stau în loc un pic, să văd mai multe- lumea trecea pe langă mine în valuri. El mângâia de zor pisica, pe care o apropiase de obraz, îi vorbea şi zâmbea larg. Ba chiar a împărţit cu ea parizerul primit de la o bătrânică, deşi mai mult ca sigur mare lucru nu mâncase nici el. Iar ea stătea cuminte, îi plăcea, şi cum să nu-i placă, doar era cea mai importantă din lumea asta pentru el. Şi atunci am înţeles eu că tot ce vreau de la un om, tot ce caut, e să mă iubească aşa cum iubea el pisica.
Acum vreo două zile, altă Mărie cu altă pălărie în piaţa de la Apărătorii Patriei. Piaţa mai mult goală, însă pe vânzătorii care aveau şi dovleci la vânzare era mare forfotă. Fiecare îşi făcea mascota lui. O tipă la vreo 30 de ani, frumuşică, cu ochi albaştri şi zâmbet senin, ruja concentrată un dovleac sculptat. Un domn, ceva mai în vârstă, îi desenase unui dovleac, necioplit, o faţă, şi îi scrisese cu acelaşi marker negru pe frunte, mare: Halloween. Lângă, la taraba vecină, un alt bărbat îi făcea dovleacului său ochi. Şi am plecat de-acolo mirată, gândindu-mă la tot ludicul scenei întâmplate printre dovleci, tufănele, ceapă şi cartofi, la cum oamenii ăia, deşi lucrează nu tocmai în cel mai comod mediu posibil, încă mai au chef şi drag să se joace.
Iar acum mă-ntreb şi pe mine, vă întreb şi pe voi; de ce nu a văzut nimeni? Dacă nu ne pasă de atâtea întâmplări mici dintr-un oraş mare, atunci de ce ne pasă? Denoi? Dar noi cine suntem dacă nu ne confirmă nimeni? Când şi de ce ne-am alienat atât de tare? Uite, spune-mi tu!

Advertisements

About midnightwriterlucretia

I'm searchin for myself
This entry was posted in Kooltural and tagged , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s