a căzut frunza, iar
odată cu ea a dispărut
si perdeaua de fum
ce acoperea, ca o vraja,
esenta.
asa c-am rămas
eu cu mine,
tu cu tine,
fiecare cu el însuși
printre copaci cheli,
pomi ce ridica spre cer
niste brate ramificate,
noduroase si despuiate,
in semn de mută amenințare
de-aia nu ai alta
soluție-n fata toamnei
decât singurătatea.
cea mai deplină dintre singuratati.
doar tu si vântul țepos
ce-ti biciuiește obraji, ochi,
buze, iti razvrateste parul
urlând cât poate
venirea zăpezii
asa ajungi sa nu
te mai pierzi printre cuvinte,
de fapt…te gasesti
lângă tine-le pierdut,
crezut imposibil de găsit,
dar totuși acolo,
dincolo de orice bariera,
de orice semn scris,
sau citit, vorbit sau gândit,
mazgalit sau tipărit.
de-asta niciodată
nu va fi toamna iubită.
fiindcă e incompatibila
cu minciunile vândute
zi după zi, de noi nouă,
doi in unu, ca instantul
e, in schimb, acel Timp
de aur în care se nasc
mituri si povesti inconfundabile,
mai ușor de recunoscut
ca un păun între găini,
si poate că toamna
pe care-am resimtit-o
ca fiind sfârșit
n-a fost decât
un început deghizat
ca un hot in haină de popă
sau o curva deghizată-n doamna
sau vid intern deghizat
într-un artist mai prețios
chiar si decât diamantul,
un râset sincer,
preschimbat în plâns.
caci vrem sau nu
s-o recunoastem,
sa-i dam glas, asa
am fost eu si cu tine;
ca o escapadă cu
termen-limită
într-un lan de maci,
la apus de soare.
si oricat n-am vrea,
sau n-am putea-o spune,
stim amândoi că
nu suntem nici mai putin
de două umanuri care
se-mbina, se întrepătrund
într-o complementaritate
aproape bizar de perfectă,
se intretaie lăsând in
urma cicatrici precise,
fine, ca de acid,
fiecare spunând altceva
“o sa fie bine”,
“eu sunt aici”,
“cred în tine” sau
“lupta si vei avea”,
o dialectică ciudată,
independentă de timp,
spațiu și semne
gandite si citite,
simtite si rostite,
tipărite si mâzgălite
asa suntem si vom fi
mai mult ca sigur mereu,
mereu un tu si mereu un eu
ce vor fi întotdeauna împreună
ca o tigara cu bricheta ei,
un tablou al naturii din noi,
două ultime frunze
rămase-ntr-un copac.
“sa nu stie nimeni de noi!”,
susura a pârâu glasul
unui drac.
asa ca închei povestea, nu
am decât să tac,
caci va vorbi tăcerea-mi
despre noi,
două conjugari ale umanului
pe care de le despoi
o sa le vezi acoperite de foi
pe care si-au tesut degetele,
pizma, dragostea, regretele
si tot ce mai simte un om
cat timp e viu.
vrei să-ți mai spun si ca
la final noi rămânem
ultimele două frunze,
si-alea alăturate,
din Pomul Vietii?
ei bine, nu-ti spun!
e prea siropos si nu mi-e felul,
iar daca o voi face
ti-o iei în cap dupa,
deci nu zic nimic
dar e oricum degeaba,
ca tu stii si lucrurile
rămase nespuse.
sau…mai ales pe-alea
intelectualu
Vinty
lumealucretiei