Ziua 12

12312025_978006675571680_917659212_n

a căzut frunza, iar

odată cu ea a dispărut

si perdeaua de fum

ce acoperea, ca o vraja,

esenta.

 

 

asa c-am rămas

eu cu mine,

tu cu tine,

fiecare cu el însuși

printre copaci cheli,

pomi ce ridica spre cer

niste brate ramificate,

noduroase si despuiate,

in semn de mută amenințare

 

de-aia nu ai alta

soluție-n fata toamnei

decât singurătatea.

cea mai deplină dintre singuratati.

doar tu si vântul țepos

ce-ti biciuiește obraji, ochi,

buze, iti razvrateste parul

urlând cât poate

venirea zăpezii

 

asa ajungi sa nu

te mai pierzi printre cuvinte,

de fapt…te gasesti

lângă tine-le pierdut,

crezut imposibil de găsit,

dar totuși acolo,

dincolo de orice bariera,

de orice semn scris,

sau citit, vorbit sau gândit,

mazgalit sau tipărit.

 

de-asta niciodată

nu va fi toamna iubită.

fiindcă e incompatibila

cu minciunile vândute

zi după zi, de noi nouă,

doi in unu, ca instantul

 

e, in schimb, acel Timp

de aur în care se nasc

mituri si povesti inconfundabile,

mai ușor de recunoscut

ca un păun între găini,

si poate că toamna

pe care-am resimtit-o

ca fiind sfârșit

n-a fost decât

un început deghizat

ca un hot in haină de popă

sau o curva deghizată-n doamna

sau vid intern deghizat

într-un artist mai prețios

chiar si decât diamantul,

un râset sincer,

preschimbat în plâns.

 

caci vrem sau nu

s-o recunoastem,

sa-i dam glas, asa

am fost eu si cu tine;

ca o escapadă cu

termen-limită

într-un lan de maci,

la apus de soare.

 

si oricat n-am vrea,

sau n-am putea-o spune,

stim amândoi că

nu suntem nici mai putin

de două umanuri care

se-mbina, se întrepătrund

într-o complementaritate

aproape bizar de perfectă,

se intretaie lăsând in

urma cicatrici precise,

fine, ca de acid,

fiecare spunând altceva

 

“o sa fie bine”,

“eu sunt aici”,

“cred în tine” sau

“lupta si vei avea”,

o dialectică ciudată,

independentă de timp,

spațiu și semne

gandite si citite,

simtite si rostite,

tipărite si mâzgălite

asa suntem si vom fi

mai mult ca sigur mereu,

mereu un tu si mereu un eu

ce vor fi întotdeauna împreună

ca o tigara cu bricheta ei,

un tablou al naturii din noi,

două ultime frunze

rămase-ntr-un copac.

 

“sa nu stie nimeni de noi!”,

susura a pârâu glasul

unui drac.

asa ca închei povestea, nu

am decât să tac,

caci va vorbi tăcerea-mi

despre noi,

două conjugari ale umanului

pe care de le despoi

o sa le vezi acoperite de foi

pe care si-au tesut degetele,

pizma, dragostea, regretele

si tot ce mai simte un om

cat timp e viu.

 

vrei să-ți mai spun si ca

la final noi rămânem

ultimele două frunze,

si-alea alăturate,

din Pomul Vietii?

ei bine, nu-ti spun!

e prea siropos si nu mi-e felul,

iar daca o voi face

ti-o iei în cap dupa,

deci nu zic nimic

dar e oricum degeaba,

ca tu stii si lucrurile

rămase nespuse.

sau…mai ales pe-alea

Advertisements

About lumealucretiei

I'm searchin for myself
This entry was posted in Uncategorized, Versurile de azi and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s